Norme generale (observaţii preliminarii)

In raporturile noastre cu autorităţile ecleziastice suntem obligaţi să ţinem cont, pe lângă normele comune de politeţe şi de un ansamblu de reguli bine stabilite, unele cu caracter general, altele specifice fiecărei confesiuni în parte.

1 Raportul pe care îl avem cu instituţia ecleziastică. Ne putem adresa în calitate de instituţie publică, autoritate centrală sau locală, instituţie bisericească aparţinând aceleiaşi confesiuni sau altei Biserici, denominaţiuni sau cult, cleric, persoană consacrată aparţinând confesiunii respective sau alteia, laic de aceiaşi confesiune sau altă credinţă, agnostic, ateu…

2 Poziţia noastră socială. In funcţie de locul pe care îl avem în societate, raporturile sunt diferite. Biserica şi statul fiind separate nu există raporturi de superioritate sau de inferioritate între Biserică şi Stat. In cazul unei Biserici construită piramidal, aceste raporturi există între membrii şi instituţiile ei. In raporturile noastre cu reprezentanţii altui cult vom ţine cont de locul pe care îl ocupă în cadrul propriei lor ierarhii, manifestând acelaşi respect pe care îl avem faţă de propria noastră ierarhie, dar exprimându-ne diferit.

3 Titulaturile oficiale sau tradiţionale aferente cultului respectiv şi reprezentanţilor săi, autorităţile publice nefiind scuzate de necunoaşterea lor.

4 Ansamblul de norme şi elemente folosite în corespondenţă sau în adresarea directă specifice cultului respectiv. Vorbim aici de nume, statut, funcţie, titlu, rang, predicat (vom explica pe larg semnificaţia acestui termen de protocol), toate acestea trebuind să fie folosite într-o succesiune firească, statornicită de norme şi cutume.

5 Norme civile.

6 Norme internaţionale.

7 Alte norme cu specific local.

Inainte de a explica mai pe larg mecanismele comunicării protocolare, vom specifica importanţa punctelor de mai sus, dând acolo unde este cazul exemple.

1 In relaţiile noastre cu o instituţie raporturile trebuiesc să fie bine definite. Atunci când ne raportăm oficial la o autoritate ecleziastică nu putem ţine cont nici de relaţii de prietenie sau de rudenie, nici de părerile noastre teologice, nici de opiniile noastre politice ci doar de calitatea în care ne adresăm şi de instituţie.

Nu vom da relaţiei un caracter personal pentru că abordăm instituţia sau persoana sub un raport specific. Ca atare sunt excluse formulări de genul: “Dragă Tată”, “Dragă Unchiule” sau altele hibride de genul “Prea Sfinţite Părinte şi bunul meu prieten”, “Stimate Părinte Protopop”, cu atât mai puţin diminutivele. Credem că e firesc să fie aşa dar unii oameni au obiceiul de a amesteca viaţa personală cu relaţiile lor oficiale, neţinând cont de faptul că regulile protocolului nu îngăduie familiarităţi deplasate.

Pe de altă parte, convingerile personale sunt irelevante în acest domeniu. La rândul ei Biserica este obligată să procedeze cu acelaş respect, conformându-se regulilor de protocol civil în relaţiile pe care are cu instituţiile publice indiferent de natura lor.

E simplu pentru un ortodox să se adreseze propriei sale ierarhii folosind terminologia bizantină, de asemenea un catolic va folosi fără reticenţă expresiile protocolului roman. Un neoprotestant fundamentalist ar putea avea reţineri să se adreseze cuiva cu “Prea Sfinţite” sau cu “Părinte”, folosind mai degrabă termenii de “Domnule Episcop, Domnule Preot”.

Un şef de instituţie publică nu are dreptul să se prevaleze de convingerile sale religioase, dat fiind faptul că la cel mai înalt nivel există norme protocolare bine definite asupra cărora Bisericile şi Statul au căzut de acord. Statul fiind laic, un conducător de instituţie nu se adresează în calitate de catolic, ortodox sau protestant, agnostic sau ateu. De aceea va folosi terminologia proprie Bisericii căreia se adresează. In ţările civilizate, nerespectarea normelor de protocol de către funcţionarul public se pedepseşte cu o severitate exemplară.

2 Ierarhia trebuie respectată în orice societate umană. Nu se cuvine ca un om în raporturile sale cu instituţiile şi cu demnitarii înstituţiilor ecleziastice sau civile să treacă dincolo de limitele care îi sunt impuse de condiţiunea sa socială. Există nuanţe care se aplică în cazul persoanelor cu o poziţie socială înaltă chiar dacă acestea se adresează în nume propriu, cum ar fi membrii corpului diplomatic, academicienii, membrii ambelor camere, rectorii universităţilor, generalii, miniştrii, secretarii de stat, funcţionarii ministeriali de rang înalt. Nici instituţiilor nu le este îngăduit să depăşească hotarele competenţei şi autorităţii lor.

Intre o primărie şi o parohie, intervin relaţii protocolare la nivel local. Dar o episcopie este o structură care operează la nivel judeţean, adică la nivel de prefectură. Gradul de deferenţă este diferit.

O instituţie sau o persoană fizică, pentru a respecta principiul de subsidiaritate, nu vor cere unei autorităţi superioare să rezolve probleme de compezenţa unei autorităţi subordonate acesteia, excepţie făcând cazul în care autoritatea respectivă nu a soluţionat problema în mod satisfăcător.

Un simplu credincios se va adresa parohului, parohul protopopiatului, protopopiatul episcopiei, etc. O primărie din judeţ se va adresa parohiei sau protopopiatului şi doar după aceea episcopiei, excepţie făcând în mod legitim doar primăria din cetatea de reşedinţă a episcopului. Nu se cuvine să-i inviţi bunăoară pe episcop sau pe protopop, fără a-l preveni pe parohul locului a cărui autoritate ar fi nejustificat încălcată.

Un credincios oarecare nu se va adresa unui episcop pentru a rezolva problema locurilor de veci sau pentru chestiuni: “de minimis non curat praetor”.

3 Raporturile oficiale cu instituţiile şi cu demnitarii, presupun cunoaşterea titulaturilor acestora şi apelarea lor în funcţie de acestea. Prefectură, prefect, subprefect, primărie, primar, viceprimar, consilier, episcopie, protopopiat, parohie, etc. Titulatura se foloseşte fără prescurtări, în cazul în care există abrevieri oficiale, ne putem folosi de ele doar în corespondenţă, nici odată în cazul formulei de adresare, nu în locurile esenţiale, nu verbal.

Un paroh adresându-se primarului nu va zice. “Stimate Domnule Primar”, cu atât mai puţin “Stimată Doamnă Primăriţă”, ci “Domnule Primar/Doamnă Primar”, cu atât mai puţin cu “Mult Stimate şi iubite…”, formulă căzută din fericire în desuetudine. Adresându-se parohului, dacă acesta nu a fost onorat cu alte titluri de către ierarhia ecleziastică, primarul nu va folosi ca adresare “Sfinţite Părinte/Cucernice Părinte” sau cu “Sfinţia Voastră (ca formulă de adresare, apelativul fiind tolerat în cadrul discursului)” ci cu “Prea Cucernice Părinte (Paroh)” – această specificare fiind folosită doar în cazul în care sunt de faţă alţi clerici cu diferite funcţii sau de diferite confesiuni.

In cazul în care un episcop ar fi de faţă sau chiar fiind absent s-ar face referinţă la înaltul demnitar ecleziastic, oratorul nu va face menţiune la Arhiereu zicând din exces de politeţe sau de zel: “Prea Sfinţia Sa, Prea Sfinţitul Părinte”, formula fiind rezervată strict corespondenţei, înscrisă fiind pe plic, ci îl va numi ori, “Prea Sfinţia Sa” ori “Prea Sfinţitul Părinte”. In cazul în care s-ar adresa unui episcop lutheran sau unui superintendent calvin (rang echivalent), nu va spune doar Domnule Episcop/Superintendent, ci se va informa asupra titulaturii complete pe care o vom prezenta în tabloul sinoptic, existând în acest caz o mulţime de nuanţe de care trebuie ţinut cont.

Formulele de politeţe vor fi folosite în funcţie de traditia locală, multe titluri având un istoric de care trebuie să ţinem cont pentru că ne raportăm şi la privilegiile aferente lor. Un exemplu bun îl constituie diferenţa fintre protopopiat şi protoierie care în esenţă sunt unul şi acelaşi lucru. In Ardeal şi Banat, Biseica Ortodoxă foloseşte doar termenii protopopiat/protopop, în Regat şi în Moldova utilizându-se cu precădere protoierie/protoiereu, (inexistentă în terminologia catolică)

De asemenea, în Regat şi în Moldova ne adresăm unui demnitar ecleziastic cu “Inalt Prea Cucernice”, în Ardeal şi Banat fiind preferată vechea formulă austriacă “Prea Onorate”, comună Bisericilor Ortodoxă şi Catolică. E vorba de un titlu cu o tradiţie venerabilă, pentru că oferea celor care aveau dreptul să îl poarte demnitatea şi privilegiile aferente unui înalt funcţionar aulic.

Această formulă de adresare, extrem de populară la noi nu poate fi folosită în cazul în care am avea un oaspete din altă parte a ţării unde apelativul este necunoscut, vom folosi în consecinţă predicatul protocolar “Inalt Prea Cucernice” pentru a ne adresa unui preot cu funcţia sau rangul de protopop, consilier sau vicar, indiferent de faptul că e prezent în calitate oficială sau nu. (va urma)

Published in: on 27 August 2010 at 19:51  Comments (2)  
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.